Fundal

Stiințele umaniste, care se dedică atât studiului și promovării limbii, culturii și a memoriei culturale cât și traducerii între culturi, reprezintă cea mai mare provocare pentru tehnologia informației și a comunicării (TIC), având în vedere că datele ei sunt difuze și mult mai complexe dacât cele ale științelor exacte care ocupă primul plan atunci când e vorba de TIC.

Până în prezent însă potențialul pe care îl dețin științele umaniste - în sens larg humanities, iar în mod special digitalizarea, descrierea și analiza conținuturilor și a artefefactelor - în dezvoltarea tehnologiei informației și a comunicării (TIC), este remarcat prea puțin, dacă nu chiar neglijat de știința informaticii și a ingineriei, care nu ar avea dacât de profitat de pe urma lor. În cadrul științelor umaniste se găsesc o mulțime de domenii în care sunt aplicabile metode computaționale și sisteme de software și de hardware.

Însă și în multe alte țări europene științele umaniste sunt mult prea puțin conștiente de faptul că punctul lor forte și importanța lor constă tocmai și în contribuția pe care o pot aduce în dezvoltarea tehnologică, îndemnând știința informaticii și a ingineriei să dezvolte soluții de hardware și de software pentru prelucrarea și analiza datelor sale difuze și complexe. Pe de altă parte în științele umaniste europene este prea puțin conștientizat și potențialul propriei dezvoltări odată cu folosirea mai intensă în scopuri proprii a posibilităților pe care le pun la dispoziție noile tehnologii. O excepție în acest sens este, în cel mai fericit caz, Marea Britanie.

Un alt punct forte al științelor umaniste care este mult prea puțin remarcat este faptul că în disciplinele sale de studiu se concentrează tocmai acel grup de studenți care este foarte puțin reprezentat în domeniul informaticii și al ingineriei, și anume femeile. Nici științele umaniste nu sunt conștiente de acest potențial și preferă să privească pasiv diferitele tentativele de a deturna femeile de la studiile umaniste înspre studiile tehnice. Ar fi tocmai sarcina studiilor umaniste de a răspunde acestui asa-numit “gender-divide” într-un mod mai subtil și totodată mai perspectivic, întegrând în disciplinele sale de studiu și elemente din știința informaticii și încurajând studenții în aplicarea metodelor computaționale. Astfel ar contribui la construirea unui pod între asa-numitele discipline dure (masculine) și cele moi (feminine) și la stergerea granițelor trasate până în prezent între aceste două orientări.

E drept că în ultimele trei decenii s-a intensificat discuția privind aplicarea computerului și a metodelor computaționale în disciplinele umaniste (vezi Humanities), însă aceastora le revine prea puțină atenție în punerea în practică. În afară de asta nu se răspunde nici la întrebări de genul: ce se întîmplă în spațiul dintre aplicarea computerului și diferitele artefacte culturale, cum pot fi folosite metode computaționale în crearea de noi conținuturi științifice, care sunt provocările pe care le lansează obiectul de studiu respectiv pentru metodele computaționale și cum trebuie formulate cerințele pentru a putea fi analizate de metode computaționale.

Dialogul critic între discipline este un alt aspect deficitar, cu toate că folosirea computerului respectiv a proceselor și a proiectelor de digitalizare, cum tocmai se arată în Human Computing și Digital Humanities, ridică întrebări privind granițele tradiționale între discipline, între teorie și practică, implementare tehnologică și reflecție stiințifică și nu evidențiază numai necesitatea creării de instrumente proprii de lucru (tools), ci și de noi metodologii transdisciplinare.

Această lipsă de conștientizare, de metode inter- respectiv transdisciplinare și netransmiterea unor structuri de analiză progresive are influențe negative în mod special asupra tinerilor cercetători, atât din domeniul științelor umaniste, căt și din domeniul informaticii și al ingineriei.